De la capat
Vechile obiceiuri mor greu. Cu alte cuvinte, m-am intors aici. Nu pentru ea si fara ea. Ciudat, dar i-am si uitat chipul. Am scris mult pentru o femeie, mult prea mult, si am explorat fiecare nuanta a banalului sentiment pe care noi, fiintele umane, il numim simplu- iubire. In momentul asta chiar nu mai conteaza daca vibrez pentru alta sau vibrez pentru… nimeni. Acum cateva nopti am inceput din nou sa simt vechea mea muzica si am constatat faptul ca, incercand sa ma strecor in locul lasat liber de cel de dinaintea mea, imi pierdeam incet-incet identitatea. Imi puneam in stand-by identitatea pentru una noua, lucru care nu merita. Nu merita sa te pierzi pe tine pentru nimeni. Dar ceva tot am pierdut in procesul asta. Gasesc vechi melodii si notite pe laptop si ma intreb cum de nu am mai ascultat, cum de nu am mai putut asterne pe hartie lucruri de demult. De fapt inocenta mi-am pierdut-o. F isi aminteste prea bine de baiatul impulsiv si idealist care eram. Acum sunt un veteran, am trait prea multe ca sa mai pot simti. Acum doar stau pe trepte la TNB si privesc lumea, in cautarea inocentei. Vad doar oameni monocromi, lipsiti de culoare. Prea grabiti pentru a privi in jur. Mirati de faptul ca toata tehnologia asta nu reuseste sa comunice cu inimile lor. Chiar si tigarile mele cancerigene si-au schimbat intre timp prezentarea. Doar povestile ma mai ating, povestile altora, spuse in aburii alcoolului, atunci cand nu mai conteaza daca amintirile pe care juram ca nu le mai avem isi fac loc din nou in mintile noastre pentru ca mahmureala de a doua zi sa le stearga din nou. Imi doresc o poveste noua. Vreau ca tipa careia ii fac in fiecare noapte portretul sa-mi apara ca prin minune in fata. Sa sune din greseala la usa mea, sa-mi scrumeze din greseala in pahar, sa-mi umple tenisii cu nisip din greseala… sa fie din nou intens si la limita. Ori simti ori nu, nu? Sa cream haos, iar din haosul asta sa ne hranim. Sa uitam de reguli, sa nu ne mai fie frica sa lasam semne pe corp si in suflet. Sa ma atingi usor pe mana iar eu sa uit sa respir. Amintiri. Ganduri impletite in ireal. Povesti pe care nu le-am trait niciodata si probabil ca nu le voi trai. Pentru ca asa o intensitate nu poate fi controlata. Sa creezi un cutremur pe care doar eu sa-l simt.
Azi ma simt limitat. Totusi sunt constient de faptul ca doar eu imi impun limite. De ce acum? De ce trecuturile posibile conteaza mai mult? Pentru ca nu cred intr-un viitor lung si fericit.
